Este începutul lui decembrie și este zăpadă aici. Multă zăpadă, așa cum era pe vremuri acasă. Și asta mă duce cu gândul acolo unde mi-e dorul... acasă.
Mă gândesc că va fi primul Crăciun petrecut cu soția mea și îngerașul nostru, în căsuța noastră și visez...
Visez cum vom savura un ceai cald, vom testa bunătăți făcute în casă, vom depăna amintiri din ultimul an, probabil ne vom uita la poze și voi recupera o fărâmă din cele două luni pierdute din viața fiului meu. Și visez cum îi voi ține în brațe pe amândoi, voi închide ochii și voi rosti o rugaciune de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit în anul acesta... Mai visez cum ne vom opri cu toții și, după ce vom desface cadourile vom cânta o colindă împreună și apoi vom aștepta prietenii care vor veni să ne colinde. Va fi un grup mare și vor cânta foarte frumos. Îi vom invita în casă și, după ce se vor încălzi vom cânta cu ei încă o colindă. Și visez cum, odată rămași singuri din nou, preaiubiții o să adoarmă. Ea pe brațul meu stâng, el pe brațul drept iar eu... iar eu nu o sa dorm nici o clipă pentru că voi sta să îi privesc, la lumina discretă din bradul împodobit. Pentru că nu vreau să mai ratez nici un moment... Mi-a fost asa de dor de voi...
Până de curând, piesa asta nu puteam să o ascult decât până la jumătate...
Vis de Crăciun, acasă
1 Decembrie văzut din afară
Este 1 Decembrie. Ce zi e astăzi? În primul rând AMR-ul arată 10 zile până mă întorc în țară. Și cum a nins foarte abundent peste Viena, fără cauciucuri de iarnă nu putem înainta, așa că ne întoarcem acasă la căldură. O cafea și... pe net!
Pagina de start Google arată ciudat! Daaaa... e ziua națională a României! De obicei, eram oarecum entuziasmat de ziua asta. Era o zi în care încercam să mă simt cel puțin mulțumit dacă nu mândru pentru că sunt român. 
Mi-am amintit de imnul intonat de fanfară, de Alba Iulia și de parada militară. Intru pe Realitatea.net să le văd în direct. Însă irealitatea nu se dezminte. Titlul lor era ceva de genul Ziua mândriei in plină sărăcie. Detest negativismul în general, îl detest și mai mult în zile speciale, de sărbătoare. Schimb postul, ProTV îl are în față pe Măruță care e vesel și vorbește despre optimism. E bine! Mai bine să rămân aici.
Dincolo de ceea ce se întâmplă la televizor, eu cred că ziua națională ar trebui să fie sărbătorită cu mai mult fast, mai multă culoare și mai multă gălăgie. Poate pe noi anotimpul nu ne ajuta ca pe americani sau pe francezi.
Mie mi-e dor de România, de orașul meu. Dar asta se întâmplă pentru că acolo am amintirile cele mai frumoase, am trăit zile fericite și, cel mai important... acolo sunt cele mai importante persoane din viața mea.
Dar austriecii nu știu de ziua națională a României și nu au nici noțiunea de DOR în vocabular, așa că nu mai am timp de meditații naționaliste. Trebuie sa plec. La muncă.
Sărbătoriți bine!
De ziua copilului...
De ziua copilului, ma simt un copil care asteapta copil. De ziua mea (20 mai pentru cei care ati uitat) ma gandeam cum a trecut timpul si ma intrebam cum va fi copilul ce in curand imi va zice""tata"...
Astazi, de ziua copiilor sunt din nou nostalgic. Ma gandesc cum copiii aceia dulci, nevinovati si iubitori devin, in timp niste chestii numite adulti atat de plictisitoare! Acestea uita sa mai zambeasca, sunt mereu nemultumiti ca sa se mai bucure, sunt prea posomorati ca sa mai cante, prea mandrii sa mai planga cand fac buba si prea "perfecti" ca sa isi inverzeasca pantalonii in iarba... Din copliii care fac ce le place, devenim adultii care facem doar ce trebuie. Si mie asta nu imi place...
Vestea buna pentru mine este ca voi avea ocazia sa retraiesc fiecare toate acele emotii copilaresti, urmarindu-mi fiul crescand. Asta daca lucrurile care trebuie imi vor lasa timp....
Destul cu nostalgia. Pana una alta, pe toti cei care inca se mai simt copii vreau sa ii anunt ca sambata asta, la Biserica Betania se va sarbatori copilaria. Toti copiii din oras, indiferent de varsta, culoarea ochilor, inaltime, sau religie sunt asteptati pe Str. Dr. Ioan Ratiu, la nr.59 (Campia Turzii) incepand cu ora 10 la o conferinta cu titlul " Isus iubeste copilasii"
Mai jos, este afisul. Pentru cine vrea, poate sa dea mai departe vestea.
Cu dor de Campia...(II)

Domnul Emil Romascanu a avut amabilitatea de a transmite cititorilor blogului cateva ganduri ce impreuna formeaza un buchet de amintiri din orasul sau natal, Campia Turzii.
Trebuie sa recunosc ca pentru mine a fost emotionant sa citesc aceste randuri, poate asta demonstreaza atasamentul meu fata de ...locuri si oameni.
Va invit la o lectura frumoasa, simpla dar emotionanta despre ce insemna copilaria in Campia Turzii in anii '60...
In memoria unui adult, timpul copilariei se dilata, are o aureola care parca isi creste magia pe masura ce te departezi de el. Eu am copilarit acolo doar 12 ani: din '56 (aveam 4 ani pe atunci), pana in '68. Mama mea era profesoara de limba romana, iar tata era inginer agronom.
Una din amintirile cele mai clare este sfarsitul zilelor, la finele anilor '50 si inceputul anilor'60. Pe atunci stateam langa piata. Se umplea ulita de animale aduse de la pasune: vaci, oi, gaste,capre. Toate stiau unde sa intre. Noi copiii ne uitam vrajiti la toata vanzoleala si incercam sa ghicim ce urma sa se intample.
Pe atunci era in plina desfasurare campania de colectivizare. Ambii parinti fiind "intelectuali la stat" trebuiau sa participe la "lamuriri": intrau in casele individuala si incercau sa le explice avantajele renuntarii la proprietate si inscrierea in "gospodarie".
Tin minte ca ei cumparau lapte de la niste vecini gospodarosi - laptele era foarte bun. Trebuiau sa ii lamureasca si pe ei, nu prea stiu cum argumentau. In orice caz, cand se intorceau de la "lamuriri" isi clateau gura si se rugau bunului D-zeu sa ii ierte.
Apoi a venit scoala. Am facut primii zece ani la scoala care acum e liceul "Pavel Dan". Cand am inceput eu era doar cladirea veche (nu stiu daca a supravietuit pana acum). Era acolo si o gradina de ... maslini.
Tin minte asta pentru ca am gustat din fructe si am ramas foarte dezamagit: nu intelegeam ce era deosebit in boabele alea verzi si amare.
Eram in clasele elementare cand am observat ca duminicile se petrecea ceva ciudat in scoala: veneau o multime de elevi mai mari, intrau intr-o clasa din care se auzeau strigate si zgomote. Am deslusit misterul abia spre vara, cu ocazia spectacolului sustinut la serbarea finala, in sala de cinematograf a "clubului". Se punea in scena Luceafarul si O scrisoare pierduta. Regizorul era d-l Iosifas. Eu l-am prins la latina, dar el era de fapt profesor de limba romana. Auzisem ca era un element
"nationalist si sovin" deoarece pomenise la clasa de Doina lui Eminescu, iar asa ceva era o crima pe atunci.
Dupa cativa ani de "reflectie" la temperaturi scazute i s-a permis sa se intoarca la radacinile limbii romane (pe vremea lui Traian nu prea erau dispute cu vecinii de la rasarit). Eu zic ca a fost norocos pentru ca multi care pacatuiau in acelasi fel erau exclusi de la orice activitate educationala si puteau munci doar pe santiere - cel mai bun mediu de reeducare.
Generatia mea si cele apropiate am avut sansa sa beneficiem de o scoala foarte buna: cam 80-90% din absolventii liceului intrau la facutati. Pentru un orasel ca si Campia era o realizare de marca.
Nu vreau sa dau nume de dascali ca sa nu nedreptatesc pe cei ce i-as uita. Dar cei pe care i-am avut se bucurau de reusitele noastre si se amarau cand o dadeam in bara. La catedra puneau suflet, si
in general scoala era un loc respectat de toata lumea, si profesori si elevi. La lectii se foloseau "materiale didactice", creta colorata, exista un cod de tinuta pentru toti. Ce incolo incoace, era treaba serioasa. Mai tarziu am aflat cu durere ca liceul a devenit "industrial". Eram inca student cand mama mea se plangea ca profesorii aveau de ales intre a lasa corigenti pe care sa ii
mediteze peste vara, sau a trece pe toata lumea. Bineinteles ca dupa scurt timp s-a produs o lehamite generala, treceau toti, iar cartea a devenit o bascalie.
Scoala la Campia am incheiat-o in '68. Eu incepusem sa fiu interesat de matematica. Lucram la Gazeta cu rezultate destul de bune, dar la olimpiade aveam numai esecuri. In plus se apropia examenul
de admitere la facultate si doream sa intru la Automatica. Simteam ca trebuie sa imi schimb ceva in felul in care ma pregateam pentru concursuri. Asa ca am optat pentru clasa speciala de matematica de la liceul N. Balcescu din Cluj.
Vacantele erau sezoanele mele favorite. Simteam o mare fericire cand incepeau. Inceputul scolii in septembrie era un fel de doliu pentru mine. Sedeam in banca cu privirea pierduta si imi spuneam
ca in urma cu o saptamana, la aceeasi ora eu eram pe malul Ariesului cu alti ortaci. Si nu imi venea sa cred ca din nou am ajuns la ham. Dar dupa cateva zile acceptam schimbarea si intram in morisca.
La vremea cand l-am vazut prima oara, Ariesul avea o apa destul de curata, puteai vedea pesti, plante, si puteai sa te scalzi cu multa placere. Pe la mijlocul anilor '60, s-a tras de la uzina un fel de
canal de epurare, numit Racosa. Aducea un lichid caramiziu, urat mirositor. Din amont incepuse cam tot in aceeasi perioada sa vina apa cu o culoare laptoasa, lipsita de orice transparenta. Probabil fabrica
de ciment de la Turda. Asa ca din amestecul cu ce aducea Racosa iesea un fel de cafea urat mirositoare. Noi copiii, aveam o mare nedumerire si intristare pentru schimbarea Ariesului care ne era ca un prieten drag. Pentru pesti insa cred ca era o mare tragedie. Dar pe ei nu ii intreba nimeni. Nici pe noi.
Alta amintire era cubicul, mai bine zis miutele din cubic. Era zona din afara orasului, de-a lungul caii ferate. Avea o iarba care se cosea din cand in cand, asa ca aveam la dispozitie un teren de fotbal ideal. Ma uitam fascinat cum mingea de piele pur si simplu "patina" la contactul cu solul.
La lasarea serii, cand eram rupti de oboseala, ne duceam la o fantana sa bem apa si sa ne povestim fazele.
Imi pare rau ca nu am profitat de tenisul care se facea la Campia. Pe atunci exista un antrenor in varsta, d-l Vaida. Cu copii de scoala reusea sa tina o echipa in divizia A. A produs cativa
jucatori bunicei: Santei, Nemes, Giurgiu, Stoleru (mai erau si altii dar i-am uitat). Nu stiu ce sa mai intamplat dupa d-l Vaida. Probabil ca incet si in tacere, sa asternut uitarea.
Stiu ca acele locuri s-au schimbat de cand am plecat. Si oricat de mult s-ar schimba in bine, pentru mine tot nu ar suferi comparatie cu ce exista pe vremea cand hoinaream prin Sancrai,
Sarit, cubic... As dori doar ca alti copii sa aiba parte de un timp la fel de bun, de care sa isi aminteasca cu bucuria pe care o simt eu cand imi intorc gandurile spre Campia.
Si sa dea bunul D-zeu ca viata pe acele meleaguri sa devina mai buna pentru toata lumea.
Numai bine, Emil Romascanu.
PENTRU CEI CU DOR DE CAMPIA DAR SI PENTRU CEI CARE VOR SA (RE)VADA LOCURILE EVOCATE IN ACEST ARTICOL... RAMANETI APROAPE!
Cu dor de Campia...
"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui" este unul din adevarurile ce mi le amintesc cu drag. Dar ceea ce face farmecul unui oras sunt oamenii care il locuiesc. Si oamenii care simt cel mai bine farmecul unui oras, sunt cei care sunt departe de el, dar carora sufletul de copil le-a ramas in orasul in care au invatat ... viata.
Am gasit in cartea de oaspeti a site-ului primariei cateva mesaje ale celor plecati demult din Campia Turzii, care isi varsa aici dorul de copilarie, de Campia, de ... acasa.
Domnul Emil locuieste in Statele Unite, dar traieste cu dor de Campia si de Ardeal:
Mi-am trait copilaria la Campia. La scoala se incalzea cu soba de teracota si se vindeau cornulete cu lapte la care si acum visez.Apoi au venit: d-l Iosifas cu Luceafarul, O scrisoare pierduta...D-l Salcudeanu ne tinea in priza la mate...D-na Mocanu facea sectiunea plantelor in creta colorata...La tenis ne imbia d-l Vaida - terenuri de zgura in Colonie (marea mea ratare).Vacantele la Aries la pescuit si scaldat (la Elevi) si in Cubic la o miuta.Mirosul ierbii cosite.Ardeal, Ardeal....Dar revin.
Fragmente din mesajul dnei Carmen,nascuta in Campia Turzii, dar cu resedinta in Statele Unite:
Bine v-am gasit pe internet. M-am nascut si am crescut in Cimpia Turzii, deci acasa pentru mine este Cimpia Turzii - Sarit. Mi-a venit dor de casa, asa ca m-am gindit sa calatoresc in timp uitindu-ma unde m-au purtat pasii odata. In sfirsit mai multe poze. As fi dorit sa vad "Casa Pionerilor" printre aceste poze. Este o cladire istorica si sint sigura ca are o istorie interesanta. Cred ca merita un loc de onoare pe acest web-page. . Oricum, este bine sa fii acasa. Cu prietenie celor de acasa, Carmen
Domnul Nelu locuieste in Constanta, dar pentru dansul dorul de Campia Turzii este la fel de mare:
Fac parte din generatia mai veche a orasului (am 58 ani) si am plecat la Constanta datorita fotbalului in anul 1970.De fiecare data revin cu mare placere si bucurie acasa,la draga mea mama si frumosul meu oras.
Frumoasa mea copilarie mi-am pertrecut-o la Campia.La Blocuri cu fratii Calean(Marin si Ilie) cu Doru Secui,Doru Radu,fratii Santei(Nelu,Mircea,Tica).Mult fotbal in CUBIC. Frumoasele si neuitatele SARBATORI DE IARNA,colinzi,zapada,bulgareala,sanius.Iarna parca toata Campia se aduna la sanius pe dealul de la Ferma. Nu se poate uita.Abia astept sa vin in concediu in frumosul meu oras.Am vizitat aproape 60(sasezeci!) de tari,dar nicaieri nu este mai frumos ca acolo,la Campia...Sunt locurile mele...
Alte amintiri din Campia Turzii, scrise din Bucuresti:
Am copilarit la Campia... Prin anii 60. Am urmat clasele la scoala care acum se numeste Pavel Dan. Cu d-nii Neamtu si Salcudean la mate, Iosifas la latina, Nemes (Chimu) la istorie, si altii. Foloseau materiale didactice, creta colorata, iar noi purtam uniforme. D-l Iosifas nu mai avea voie sa predea romana (i-a stat in gat Doina lui Eminescu), dar se razbuna punand in scena Luceafarul si O scrisoare pierduta. Serveam cornuletele de 80 de bani, Ariesul era curat, iar in Colonie se juca tenis...., scrie cineva care se semneaza "Amintiri De demult, Bucuresti, Romania"
Campia ramane orasul meu de suflet unde am copilarit bucuresteanca fiind. Pentru mine au povesti aparte locurile ca "centrul", "colonia" si bineinteles strada Florilor chiar daca peisajul nu s-a schimbat, acelasi oras proletar gri post-comunist, dar cu alta semnificatie pentru mine.
,marutiseste Anna.
Arhiva completa
Top 10 postari
-
Morile de vant sunt o inventie a evului mediu in Europa. Au cunoscut un interes in timpul renasterii si mai ales o utilizare la scara lar...
-
Dupa cum am promis in postarile anterioare, revin cu cateva imagini cu locurile evocate de dl Emil in articolul Cu dor de Campia...(II) . Un...
-
Voi nu v-aţi sǎturat sǎ spuneţi cuiva ca sunteţi din Câmpia Turzii şi lumea mereu sǎ zica”Mda, am auzit de Turda....” sau „ în Câmpia Tur...
-
Este 1 Decembrie. Ce zi e astăzi? În primul rând AMR-ul arată 10 zile până mă întorc în țară. Și cum a nins foarte abundent peste Viena, făr...
-
Mi-am început mai târziu ca alții anul nou pe blog... Au trecut sarbatorile și parcă s-a lăsat din nou, liniștea... Am sărbătorit anul acest...
-
Casa de Cultură Ionel Floașiu se pregătește să primească colindători. Cel puțin două concerte de colinde se anunță în perioada următoare la ...
-
Ți s-a întâmplat vreodată să simţi că nu te poţi concentra? Când ai o sarcina pe care trebuie sa o termini și parcă lucrurile nu înainteaza...
-
Târgul de Crăciun de la Viena (Christkindlmarkt) are loc anual începând cu secolul al XIII-lea, in fata Primăriei. Cele 140 de casute de lem...
-
De ziua copilului, ma simt un copil care asteapta copil. De ziua mea (20 mai pentru cei care ati uitat) ma gandeam cum a trecut timpul si ma...
-
PE SCURT: O mână de oameni faini, cu care mă înțeleg bine, doar că fiecare luptă cu fiecare. Eu țin cu toți și sunt de partea nimănui. DACĂ ...
