Poveste cu tâlc

Nu sunt eu autorul, am auzit-o de la cineva care stie multe astfel de povesti. Mie mi-a folosit şi cred că sunt şi alţii la care le-ar putea prinde bine învăţămintele povestioarei.

Cică la marginea unui sat, pe o colină locuia un bătrân cu nepotul său. Erau singuri şi unica lor avuţie era un măgăruş cu care coborau odata pe săptămână în sat pentru a-şi cumpăra de-ale mâncării.

Într-una din săptămâni (într-o zi de miercuri, probabil), cei doi se întorceau de la târg. Cumpăraseră mai multe merinde pe care le-au pus în cârca măgăruşului. Dealul era abrupt şi bătrânul, om milos, s-a gândit că ar fi mai bine ca el şi copilul să mearga pe jos, pe lângă patruped. Lumea din sat se uita ciudat la ei şi a început să îi bârfească: “Ce nebuni, merg pe jos când ar putea să folosească măgarul să îi urce dealul!”

Vorbele acestea au ajuns la urechile bătrânului, aşa că, în săptămâna următoare a urcat pe nepot pe măgar şi astfel au urcat pe drumul spre casă. Alte vorbe au ajuns la urechile bătrânului: “Ce copil necrescut! În loc să dea întâietate omului bătrân să urece pe măgar, merge ca nesimţitul” . Bâtrânul a auzit şi de data aceasta “lătratul câinilor” şi pentru că ţine la numele său în sat, în săptămâna următoare au inversat locurile. Dar s-au găsit alte băbuţe care să comenteze: Om bătrân, nu are milă de săracul copil şi îl pune să urce dealul pe jos!”

În altă săptămână au urcat amândoi pe măgăruş şi alţi oameni, de data asta ecologişti iubitori de animale i-au criticat pe cei doi că prea chinuie bietul animal.

Şi uite aşa, bătrânul, cu minte şi-a dat seama de ce ştia demult: lătratul câinilor şi gura satului nu se pot opri.


Cine are ochi să citească, să auda…