Amintire de Paste

Imi amintesc duminicile de Paste din copilarie cand, dupa ce veneam de la Biserica si dupa ce luam masa ieseam in fata blocului cu ouale inrosite sa "dam cioc" cu ceilalti copiil.
Mi-a ramas adanc sapata in minte imaginea trotuarelor "pictate" in toate culorile de la cojle de oua sparte si aruncate pe jos. Bordura alba, proaspat varuita si trotuarul plin de coji multicolore...erau imaginea Pastelui pentru mine. Nimanui nu ii pasa atunci de curatenie. Era bucuria sarbatorilor mai importanta.

De Paste, va doresc ca Mantuitorul sa invie si in vietile voastre si sa traiti cu El in fiecare zi... Sarbatoriti-L!

Curatenie si Boney M

"Miros de cozonaci, impodobirea bradului, asteptarea lui Mos Craciun..." Asa descriu cei mai multi dintre noi notiunile cele mai dragi care amintesc de sarbatorile de iarna... Am ascultat de atatea ori cu drag pe unii vorbind despre acestea, dar mi-am dat seama ca mie personal nu imi trezesc prea mari emotii... Stiti ce imi spunea mie ca vine Craciunul? Doua lucruri: curatenia generala si colindele cu Boney M.
Am crescut intr-o familie mare, cu sapte baieti. Nu am avut surori care sa o ajute pe mama la sarcina titanica de a face curatenie in patru camere, dupa noua oameni. De cele mai multe ori, mie imi revenea sarcina de a bate covoare. Erau fratii mei cei care stergeau praful dupa mobile si era mama cea care spala geamurile. Nu ca nu ar fi fost curatenie si timpul anului, dar mirosul de proapsat, de perdele spalate, covoare aerisite si senzatia geamurilor curate ca lacrima pentru mine era intodeauna speciala si imi spunea ca vine, curand Craciunul.
Nimeni din casa nu ar fi fost in forma si cu chef de curatenie, daca in timpul acesteia, dintr-o combina muzicala cumparata din primul castig al fratelui meu cel mai mare, nu rasunau colinde. Aveam un CD original (cum altfel, pe vremea aceea) cu albumul de colinde al celor de la Boney M. Fara sa supar pe unii prieteni mai nationalisti, pentru mine acestea au ramas colindele adevarate, aproape de sufletul meu...
"White Christmas" e una din cantecele ce ar putea exemplifica cel mai bine aceasta postare. Auditie placuta!

Cu dor de Campia III: cum arata astazi scoala, Ariesul, cubicul si Colonia Maria

Dupa cum am promis in postarile anterioare, revin cu cateva imagini cu locurile evocate de dl Emil in articolul Cu dor de Campia...(II). Un tribut adus copilariei in Campia si o multumire pentru cuvintele frumoase scrise de dl Emil. Sper ca revederea locurilor copilariei sa ii provoace o reala bucurie.

Incep cu cateva poze cu cladirea veche a scolii care acum este Liceul Pavel Dan. Pentru ca dl Emil se intreba daca mai exista, raspunsul este da, exista.
Desi a fost la un pas de a fi demolata si transformata in supermarket de catre mostenitorii proprietarilor dinainte de nationalizare, cladirea a fost cumparata de Ministerul Invatamantului si a ramas in folosinta Liceului Pavel Dan.
In aceasta cladire se afla Laboratorul de Biologie si Biblioteca.

Nu sunt sigur daca nu cumva amintirile din scoala ale prietenului nostru nu sunt, defapt legate de cladirea de pe strada Scolii (cart.Sancrai) care astazi adaposteste clasele I-IV de la aceeasi institutie.
Am facut o vizita si la acest vestigiu si am gasit o cladrire renovata, cu un aer parca, mult prea modern pentru amintirile si legendele care le poarta.
Cand eram eu elev se spunea ca sub aceasta scoala este un tunel care are ramificatii pana in Centrul orasului.

"La vremea cand l-am vazut prima oara, Ariesul avea o apa destul de curata, puteai vedea pesti, plante, si puteai sa te scalzi cu multa placere", povestea domnul Emil. Asa era si cand am invatat eu sa inot, dar ce am gasit astazi aici mi-a lasat un gust amar.
La coborare dinspre strada Ariesului te intampina o priveliste dezolanta: moloz si gunoaie depozitate aici in ciuda unor "tentative" de civilizare prin niste placute. Mergand si mai jos te izbeste contrastul dintre privelistea dezolanta a ceea ce era candva locul de joaca si de scaldat al multor generatii si cartierul cu locuinte de lux ce se ridica pe fostul loc al SMA.
Racosa nu mai polueaza Ariesul, dar e plina de salcii si buruieni.
Doar apa... apa isi pastreaza curgerea ei, ca o oglindire a trecerii vremii...

Alta amintire era cubicul, mai bine zis miutele din cubic. Era zona din afara orasului, de-a lungul caii ferate. Avea o iarba care se cosea din cand in cand, asa ca aveam la dispozitie un teren de fotbal ideal , isi amintea dl Emil. Astazi in cubic nu s-au schimbat prea multe. Doar ca nimeni nu mai coseste iarba, iar in jur a aparut un restaurant si o fabrica de suc.

Poate unul dintre cele mai frumoase locuri din oras, din cele mai vechi amintiri si pana astzi este Colonia Maria, in care se afla si arena de tenis.
Cei in varsta cunosc foarte bine traditia tenisului de camp la Campia Turzii.Marele antrenor Vaida Gavrila nu a fost uitat, iar arena de tenis ii poarta astazi numele.

Tare mult as vrea sa cunosc mai pe larg istoria acestui loc ce poarta numele "Colonia Maria". Daca printre cititori cineva poate sa imi ofere mai multe informatii, dati-mi de stire.

Seria de articole "Cu dor de Campia" va continua, dezvaluind alte amintiri, alte locuri si alti oameni.
Campia are povestile ei ce merita descoperite.

Cu dor de Campia...(II)

Domnul Emil Romascanu a avut amabilitatea de a transmite cititorilor blogului cateva ganduri ce impreuna formeaza un buchet de amintiri din orasul sau natal, Campia Turzii.
Trebuie sa recunosc ca pentru mine a fost emotionant sa citesc aceste randuri, poate asta demonstreaza atasamentul meu fata de ...locuri si oameni.
Va invit la o lectura frumoasa, simpla dar emotionanta despre ce insemna copilaria in Campia Turzii in anii '60...

In memoria unui adult, timpul copilariei se dilata, are o aureola care parca isi creste magia pe masura ce te departezi de el. Eu am copilarit acolo doar 12 ani: din '56 (aveam 4 ani pe atunci), pana in '68. Mama mea era profesoara de limba romana, iar tata era inginer agronom.

Una din amintirile cele mai clare este sfarsitul zilelor, la finele anilor '50 si inceputul anilor'60. Pe atunci stateam langa piata. Se umplea ulita de animale aduse de la pasune: vaci, oi, gaste,capre. Toate stiau unde sa intre. Noi copiii ne uitam vrajiti la toata vanzoleala si incercam sa ghicim ce urma sa se intample.

Pe atunci era in plina desfasurare campania de colectivizare. Ambii parinti fiind "intelectuali la stat" trebuiau sa participe la "lamuriri": intrau in casele individuala si incercau sa le explice avantajele renuntarii la proprietate si inscrierea in "gospodarie".
Tin minte ca ei cumparau lapte de la niste vecini gospodarosi - laptele era foarte bun. Trebuiau sa ii lamureasca si pe ei, nu prea stiu cum argumentau. In orice caz, cand se intorceau de la "lamuriri" isi clateau gura si se rugau bunului D-zeu sa ii ierte.

Apoi a venit scoala. Am facut primii zece ani la scoala care acum e liceul "Pavel Dan". Cand am inceput eu era doar cladirea veche (nu stiu daca a supravietuit pana acum). Era acolo si o gradina de ... maslini.
Tin minte asta pentru ca am gustat din fructe si am ramas foarte dezamagit: nu intelegeam ce era deosebit in boabele alea verzi si amare.

Eram in clasele elementare cand am observat ca duminicile se petrecea ceva ciudat in scoala: veneau o multime de elevi mai mari, intrau intr-o clasa din care se auzeau strigate si zgomote. Am deslusit misterul abia spre vara, cu ocazia spectacolului sustinut la serbarea finala, in sala de cinematograf a "clubului". Se punea in scena Luceafarul si O scrisoare pierduta. Regizorul era d-l Iosifas. Eu l-am prins la latina, dar el era de fapt profesor de limba romana. Auzisem ca era un element
"nationalist si sovin" deoarece pomenise la clasa de Doina lui Eminescu, iar asa ceva era o crima pe atunci.
Dupa cativa ani de "reflectie" la temperaturi scazute i s-a permis sa se intoarca la radacinile limbii romane (pe vremea lui Traian nu prea erau dispute cu vecinii de la rasarit). Eu zic ca a fost norocos pentru ca multi care pacatuiau in acelasi fel erau exclusi de la orice activitate educationala si puteau munci doar pe santiere - cel mai bun mediu de reeducare.

Generatia mea si cele apropiate am avut sansa sa beneficiem de o scoala foarte buna: cam 80-90% din absolventii liceului intrau la facutati. Pentru un orasel ca si Campia era o realizare de marca.
Nu vreau sa dau nume de dascali ca sa nu nedreptatesc pe cei ce i-as uita. Dar cei pe care i-am avut se bucurau de reusitele noastre si se amarau cand o dadeam in bara. La catedra puneau suflet, si
in general scoala era un loc respectat de toata lumea, si profesori si elevi. La lectii se foloseau "materiale didactice", creta colorata, exista un cod de tinuta pentru toti. Ce incolo incoace, era treaba serioasa. Mai tarziu am aflat cu durere ca liceul a devenit "industrial". Eram inca student cand mama mea se plangea ca profesorii aveau de ales intre a lasa corigenti pe care sa ii
mediteze peste vara, sau a trece pe toata lumea. Bineinteles ca dupa scurt timp s-a produs o lehamite generala, treceau toti, iar cartea a devenit o bascalie.

Scoala la Campia am incheiat-o in '68. Eu incepusem sa fiu interesat de matematica. Lucram la Gazeta cu rezultate destul de bune, dar la olimpiade aveam numai esecuri. In plus se apropia examenul
de admitere la facultate si doream sa intru la Automatica. Simteam ca trebuie sa imi schimb ceva in felul in care ma pregateam pentru concursuri. Asa ca am optat pentru clasa speciala de matematica de la liceul N. Balcescu din Cluj.

Vacantele erau sezoanele mele favorite. Simteam o mare fericire cand incepeau. Inceputul scolii in septembrie era un fel de doliu pentru mine. Sedeam in banca cu privirea pierduta si imi spuneam
ca in urma cu o saptamana, la aceeasi ora eu eram pe malul Ariesului cu alti ortaci. Si nu imi venea sa cred ca din nou am ajuns la ham. Dar dupa cateva zile acceptam schimbarea si intram in morisca.

La vremea cand l-am vazut prima oara, Ariesul avea o apa destul de curata, puteai vedea pesti, plante, si puteai sa te scalzi cu multa placere. Pe la mijlocul anilor '60, s-a tras de la uzina un fel de
canal de epurare, numit Racosa. Aducea un lichid caramiziu, urat mirositor. Din amont incepuse cam tot in aceeasi perioada sa vina apa cu o culoare laptoasa, lipsita de orice transparenta. Probabil fabrica
de ciment de la Turda. Asa ca din amestecul cu ce aducea Racosa iesea un fel de cafea urat mirositoare. Noi copiii, aveam o mare nedumerire si intristare pentru schimbarea Ariesului care ne era ca un prieten drag. Pentru pesti insa cred ca era o mare tragedie. Dar pe ei nu ii intreba nimeni. Nici pe noi.

Alta amintire era cubicul, mai bine zis miutele din cubic. Era zona din afara orasului, de-a lungul caii ferate. Avea o iarba care se cosea din cand in cand, asa ca aveam la dispozitie un teren de fotbal ideal. Ma uitam fascinat cum mingea de piele pur si simplu "patina" la contactul cu solul.
La lasarea serii, cand eram rupti de oboseala, ne duceam la o fantana sa bem apa si sa ne povestim fazele.

Imi pare rau ca nu am profitat de tenisul care se facea la Campia. Pe atunci exista un antrenor in varsta, d-l Vaida. Cu copii de scoala reusea sa tina o echipa in divizia A. A produs cativa
jucatori bunicei: Santei, Nemes, Giurgiu, Stoleru (mai erau si altii dar i-am uitat). Nu stiu ce sa mai intamplat dupa d-l Vaida. Probabil ca incet si in tacere, sa asternut uitarea.

Stiu ca acele locuri s-au schimbat de cand am plecat. Si oricat de mult s-ar schimba in bine, pentru mine tot nu ar suferi comparatie cu ce exista pe vremea cand hoinaream prin Sancrai,
Sarit, cubic... As dori doar ca alti copii sa aiba parte de un timp la fel de bun, de care sa isi aminteasca cu bucuria pe care o simt eu cand imi intorc gandurile spre Campia.
Si sa dea bunul D-zeu ca viata pe acele meleaguri sa devina mai buna pentru toata lumea.

Numai bine, Emil Romascanu.

PENTRU CEI CU DOR DE CAMPIA DAR SI PENTRU CEI CARE VOR SA (RE)VADA LOCURILE EVOCATE IN ACEST ARTICOL... RAMANETI APROAPE!