16 iul. 2009

Cu dor de Campia...(II)


Domnul Emil Romascanu a avut amabilitatea de a transmite cititorilor blogului cateva ganduri ce impreuna formeaza un buchet de amintiri din orasul sau natal, Campia Turzii.
Trebuie sa recunosc ca pentru mine a fost emotionant sa citesc aceste randuri, poate asta demonstreaza atasamentul meu fata de ...locuri si oameni.
Va invit la o lectura frumoasa, simpla dar emotionanta despre ce insemna copilaria in Campia Turzii in anii '60...


In memoria unui adult, timpul copilariei se dilata, are o aureola care parca isi creste magia pe masura ce te departezi de el. Eu am copilarit acolo doar 12 ani: din '56 (aveam 4 ani pe atunci), pana in '68. Mama mea era profesoara de limba romana, iar tata era inginer agronom.

Una din amintirile cele mai clare este sfarsitul zilelor, la finele anilor '50 si inceputul anilor'60. Pe atunci stateam langa piata. Se umplea ulita de animale aduse de la pasune: vaci, oi, gaste,capre. Toate stiau unde sa intre. Noi copiii ne uitam vrajiti la toata vanzoleala si incercam sa ghicim ce urma sa se intample.

Pe atunci era in plina desfasurare campania de colectivizare. Ambii parinti fiind "intelectuali la stat" trebuiau sa participe la "lamuriri": intrau in casele individuala si incercau sa le explice avantajele renuntarii la proprietate si inscrierea in "gospodarie".
Tin minte ca ei cumparau lapte de la niste vecini gospodarosi - laptele era foarte bun. Trebuiau sa ii lamureasca si pe ei, nu prea stiu cum argumentau. In orice caz, cand se intorceau de la "lamuriri" isi clateau gura si se rugau bunului D-zeu sa ii ierte.

Apoi a venit scoala. Am facut primii zece ani la scoala care acum e liceul "Pavel Dan". Cand am inceput eu era doar cladirea veche (nu stiu daca a supravietuit pana acum). Era acolo si o gradina de ... maslini.
Tin minte asta pentru ca am gustat din fructe si am ramas foarte dezamagit: nu intelegeam ce era deosebit in boabele alea verzi si amare.

Eram in clasele elementare cand am observat ca duminicile se petrecea ceva ciudat in scoala: veneau o multime de elevi mai mari, intrau intr-o clasa din care se auzeau strigate si zgomote. Am deslusit misterul abia spre vara, cu ocazia spectacolului sustinut la serbarea finala, in sala de cinematograf a "clubului". Se punea in scena Luceafarul si O scrisoare pierduta. Regizorul era d-l Iosifas. Eu l-am prins la latina, dar el era de fapt profesor de limba romana. Auzisem ca era un element
"nationalist si sovin" deoarece pomenise la clasa de Doina lui Eminescu, iar asa ceva era o crima pe atunci.
Dupa cativa ani de "reflectie" la temperaturi scazute i s-a permis sa se intoarca la radacinile limbii romane (pe vremea lui Traian nu prea erau dispute cu vecinii de la rasarit). Eu zic ca a fost norocos pentru ca multi care pacatuiau in acelasi fel erau exclusi de la orice activitate educationala si puteau munci doar pe santiere - cel mai bun mediu de reeducare.

Generatia mea si cele apropiate am avut sansa sa beneficiem de o scoala foarte buna: cam 80-90% din absolventii liceului intrau la facutati. Pentru un orasel ca si Campia era o realizare de marca.
Nu vreau sa dau nume de dascali ca sa nu nedreptatesc pe cei ce i-as uita. Dar cei pe care i-am avut se bucurau de reusitele noastre si se amarau cand o dadeam in bara. La catedra puneau suflet, si
in general scoala era un loc respectat de toata lumea, si profesori si elevi. La lectii se foloseau "materiale didactice", creta colorata, exista un cod de tinuta pentru toti. Ce incolo incoace, era treaba serioasa. Mai tarziu am aflat cu durere ca liceul a devenit "industrial". Eram inca student cand mama mea se plangea ca profesorii aveau de ales intre a lasa corigenti pe care sa ii
mediteze peste vara, sau a trece pe toata lumea. Bineinteles ca dupa scurt timp s-a produs o lehamite generala, treceau toti, iar cartea a devenit o bascalie.

Scoala la Campia am incheiat-o in '68. Eu incepusem sa fiu interesat de matematica. Lucram la Gazeta cu rezultate destul de bune, dar la olimpiade aveam numai esecuri. In plus se apropia examenul
de admitere la facultate si doream sa intru la Automatica. Simteam ca trebuie sa imi schimb ceva in felul in care ma pregateam pentru concursuri. Asa ca am optat pentru clasa speciala de matematica de la liceul N. Balcescu din Cluj.

Vacantele erau sezoanele mele favorite. Simteam o mare fericire cand incepeau. Inceputul scolii in septembrie era un fel de doliu pentru mine. Sedeam in banca cu privirea pierduta si imi spuneam
ca in urma cu o saptamana, la aceeasi ora eu eram pe malul Ariesului cu alti ortaci. Si nu imi venea sa cred ca din nou am ajuns la ham. Dar dupa cateva zile acceptam schimbarea si intram in morisca.

La vremea cand l-am vazut prima oara, Ariesul avea o apa destul de curata, puteai vedea pesti, plante, si puteai sa te scalzi cu multa placere. Pe la mijlocul anilor '60, s-a tras de la uzina un fel de
canal de epurare, numit Racosa. Aducea un lichid caramiziu, urat mirositor. Din amont incepuse cam tot in aceeasi perioada sa vina apa cu o culoare laptoasa, lipsita de orice transparenta. Probabil fabrica
de ciment de la Turda. Asa ca din amestecul cu ce aducea Racosa iesea un fel de cafea urat mirositoare. Noi copiii, aveam o mare nedumerire si intristare pentru schimbarea Ariesului care ne era ca un prieten drag. Pentru pesti insa cred ca era o mare tragedie. Dar pe ei nu ii intreba nimeni. Nici pe noi.

Alta amintire era cubicul, mai bine zis miutele din cubic. Era zona din afara orasului, de-a lungul caii ferate. Avea o iarba care se cosea din cand in cand, asa ca aveam la dispozitie un teren de fotbal ideal. Ma uitam fascinat cum mingea de piele pur si simplu "patina" la contactul cu solul.
La lasarea serii, cand eram rupti de oboseala, ne duceam la o fantana sa bem apa si sa ne povestim fazele.

Imi pare rau ca nu am profitat de tenisul care se facea la Campia. Pe atunci exista un antrenor in varsta, d-l Vaida. Cu copii de scoala reusea sa tina o echipa in divizia A. A produs cativa
jucatori bunicei: Santei, Nemes, Giurgiu, Stoleru (mai erau si altii dar i-am uitat). Nu stiu ce sa mai intamplat dupa d-l Vaida. Probabil ca incet si in tacere, sa asternut uitarea.

Stiu ca acele locuri s-au schimbat de cand am plecat. Si oricat de mult s-ar schimba in bine, pentru mine tot nu ar suferi comparatie cu ce exista pe vremea cand hoinaream prin Sancrai,
Sarit, cubic... As dori doar ca alti copii sa aiba parte de un timp la fel de bun, de care sa isi aminteasca cu bucuria pe care o simt eu cand imi intorc gandurile spre Campia.
Si sa dea bunul D-zeu ca viata pe acele meleaguri sa devina mai buna pentru toata lumea.

Numai bine, Emil Romascanu.

PENTRU CEI CU DOR DE CAMPIA DAR SI PENTRU CEI CARE VOR SA (RE)VADA LOCURILE EVOCATE IN ACEST ARTICOL... RAMANETI APROAPE!

1 comentarii:

zamfirpop spunea...

Emoţionantă poveste. În plus, mai multe coincidenţe m-au zgâlţâit: în '68 am terminat generala, am fost şi eu la "special", dar la fizică, la Racoviţă la Cluj (alegerea era făcută de mediile dintr-a noua!), mama era profesoară, tata inginer, ... Doar că pe mine nu mă pasiona fotbalul, ci fotografia, aeromodelismul, ...
Mulă sănătate, leatule!

Trimiteți un comentariu

Sunt foarte curios ce parere ai despre asta!
Astept comentariile tale.

Daca nu ai un cont Google si alegi sa scrii prin optiunea "Anonim", fii dragut(a) si scrie in paranteza numele tau la sfarsitul mesajului.

https://www.google.com/accounts/NewAccount

Citeste mai departe...

Arhiva completa

Top 10 postari